COLȚ DE RAI

Tu ești puterea unui vis, tu ești iubire creatoare. Ești speranța unui altfel de început, cu sufletul mai cald decât al unui înger, sau al unui arhanghel. În fiecare zi ești mai puternic, în fiecare zi mai frumos, mai uman. Prin tine, s-a născut năzuința unei iubiri din care mă desprind cu greu.

GÂND DIVERS


Sunt oameni pe care ai dori să-i întâlnești măcar odată în viață.
Sunt momente în care dorești să întâmpini pe Cineva, dar nu pe orișicine.
Cineva, care să-ți vorbească despre speranță, despre iubire, prietenie, fericire, ori despre locașul feeric al steluțelor de nea.
Ai vrea, uneori, să alergi spre oameni, să ai încredere în ei, ori să spui cuiva, „Sunt aici. Ajută-mă, să mă fac utilă pentru tine!”
Uneori dorești să ți se spună doar atât: „Fii puternică, în tine există puterea. Descoperăți-o!” Alteori, doar îmbrățișarea! Ah, divină îmbrățișare…
Și descopăr o parte din mine, care face răul. Mult rău în jurul meu.
Și mai descopăr iubirea care activează o altă parte din mine, ce mă înndeamnă să spun un „Mulțumesc frumos!”, „Te iubesc!” și „Te rog, iartă-mă!”

– Hm, poate că sunt prea egoistă, să spun cuiva: „Iartă-mă!” –
Doresc privirea unui ochi limpede, ca să pot privi dincolo de obstacolele care împiedică inocența sufletelor, să se unească într-un singur gând curat: IUBIREA

FĂRĂ TITLU

Pe insula nelocuită,
cuget la viața tumultuoasă,
lăsată în urmă, acasă.

M-am rătăcit printre ruinele sufletului…
Neînțelegând al vremii rost,
m-am întrebat, în taină, ce fel de om am fost.

Din drumul pribegiei,
de-ar fi să mă întorc cu inima umilă,
ce-aș mai putea să-Ți dau?

Veșmântul zdrențuit,
privirea fără sens,
picioare îngreunate de praf și de noroi,
mâinile tremurânde de
povara anilor petrecuți fără Tine,
sau lipsurile care le port mereu cu mine.

Mă-ntorc din drum. Te caut.
Implor a Ta iertare spre izbăvirea mea
și șterge a mele greșuri, făcute chiar cu voie.

Alunecând întruna,
m-am îndepărtat de susurul blând al Dimineții.

(Octombrie 2022, Donautal / Beuron)

Fără titlu (2)

Pe mine nu mă mai atrag
vechile cărări,
nici cântece,
nici zâmbete,
nici strălucirea efemeră.

Nu mă mai sperie
nici măcar urgia,
care zguduie
umerii pământului.

Vântul mușcă nemilos
din brațele moi, acoperite
de belșugul toamnei.
*
În lumea mea sfioasă,
verdele speranței
cântă veșnicia.

Trecere

Tu ai trecut
prin viața mea,
blestem și binecuvântare.

Un demon ne-a învrăjbit
încât,
a smuls cu fapta,
vorba grea și în lacrimi,
o ultimă strigare.

Ai fost lumină,
întuneric,
contrast în zilele amare,
când sufletul mi-a fost confuz
între cădere și înălțare.

Tu ai trecut…
Și eu m-am dus,
lăsând în urma noastră,
o dimineață și un apus,
o toamnă în străluciri,
nespus,
pe care nu o vom uita.

LACRIMILE LUMII

Eu plâng,
tu râzi,
frenetic râdem amândoi.

În scorbura vremii,
departe de noi
sunt oameni,
copiii ce
trăiesc în nevoi.

Tu plângi…

Printre lacrimi,
sclipiri de speranță
dau vieții un sens:
să cântăm, – îmi zici.
să dansăm,
să jucăm,
să visăm.
Destinul e unul,
nu-l vom schimba!

Prin negura ceții,
aproape de noi, trăiește
o lume sihastră.

Tristețea ascunde
zâmbetul ei…
Războiul e crunt și,
miroase a moarte.

O, mamă,
beteală vei țese.
Pe maluri de Prut,
flori vor ploua
din ochi tremurând,
căci mâine, vei plânge
un fiu în mormânt…

„Ușoară să-i fie țărâna!”

DESFĂTARE

Am înflorit în umbra bunătății tale,
Un crin, îmbrățișând culoarea cerului.
Nu am crezut, vreodată, că voi iubi mai mult,
Decât le-a fost dat unor suflete să iubească.
Atât, cât să nu deschidă porțile iadului.
Cerul coboară,
Desfătându-se cu inimile noastre.
Irezistibilă chemare,
M-am lăsat prinsă în mrejele tale…